Dodo Niţă

M-am născut printre cărţi. Mama mea era o pasionată cititoare şi mi-a transmis şi mie această pasiune, laolaltă cu vreo 3-400 de cărţi. Cînd am învăţat să citesc, în clasa I, aproape că nu ştiam de unde să aleg. Am început, fireşte, cu Jules Verne, care mi-a insuflat şi gustul pentru SF. În casă aveam deja cîteva volume din colecţia romanelor ştiinţifico-fantastice de la editura Univers, prima din cele două antologii SF scoase de Scrisul Românesc şi Enigmatic pămîntul, de Alexandru Mironov.

De la vecinii de bloc, mai mari ca vîrstă, am împrumutat şi citit ultimele numere care mai apăreau la chioşcuri din Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice.

Aşa că, prin 1981 (eram licean), citind articolele scrise de Mironov în revista Ştiinţă şi tehnică, mi-a venit ideea să-i scriu. Nu mai ştiu ce anume i-am scris, poate i-am trimis şi vreo prozuliţă de doi bani, în orice caz mi-aduc bine aminte de scrisoarea sa de răspuns, scrisă citeţ şi semnată descifrabil de un …Scriitor! Era prima oară cînd primeam o scrisoare de la un scriitor!

Mă sfătuia să iau legatura cu Ion Ilie Iosif sau cu Theodor Piţigoi (Radu Honga) şi să mă înscriu la cenaclul SF „Henri Coandă“.

Plin de avînt, m-am dus la adresa unde îmi scria că se ţine cenaclul, dar acolo nu am găsit decît un lacăt mare atîrnat de uşă.

Am terminat liceul, am intrat la facultate şi am plecat în armată.

La Medgidia, unde am fost soldat TR la un batalion de infanterie motorizată, m-am împrietenit cu un băiat simpatic, citit şi plăcut. Era foarte scund şi asta îl făcea uneori ţinta de miştocărie a camarazilor mai înalţi, dintre care unul îl poreclise… Pitivier(!?).

Poate tocmai de aceea s-a apropiat mai mult de mine, eu nu îl porecleam şi îl luam în serios. Îl chema Ovidiu Dinică. Era student tot la Ştiinţe Economice, la Craiova, dar la o altă secție.

După armată am rămas prieteni şi chiar ne vizitam.

Într-o seară, prin 1984 cred, îmi bate în geam (locuiam la parterul unui bloc) şi intră în casă împreună cu un tînar cu cîţiva ani mai mare ca noi, blond cu părul lung, semănînd teribil cu Pierre Richard. Era Viorel Pîrligras. Am simpatizat numaidecît, fiind amîndoi pasionaţi de SF şi de benzi desenate.

Într-o altă seară Ovidiu vine cu un alt tînăr, tot cu părul lung, dar brunet, şi cu o mustaţă groasă. Era Marian Mirescu, şi el pasionat de SF şi de benzi desenate.

„Măi Ovidiu, de unde îi culegi pe pasionaţii ăştia?” l-am întrebat eu. „De la Casa de cultură a studenţilor, unde se ţine cenaclul science-fiction Victor Anestin“, mi-a răspuns el.

Eram student, eram cititor de SF, îmi plăcea şi mie să scriu, de duminica următoare m-am prezentat la cenaclu şi, de atunci, l-am frecventat în mod regulat pînă la sfîrşitul facultăţii. Am cunoscut acolo mulţi tineri visători şi idealişti, cu capul în nori, Mircea Liviu Goga, fraţii Paciugă, Aurel Cărăşel, Radu Honga, Victor Martin, Valentin Iordache, dar cel mai prieten am rămas cu Viorel şi Marian.

În afară de cenaclu, îi vizitam cel puţin o dată pe săptămînă, vorbeam ore în şir despre lecturile noastre SF, ne împrumutam unii altora revistele PIF şi visam la cai verzi pe pereţi (peste mulţi ani am facut cunoştinţă cu o persoană care chiar avea pictaţi pe pereţi… cai verzi!).

Am făcut împreună (mai mult ei, eu aveam încă mult caş la gură) fanzine xerografiate, reviste tipărite, expoziţii de benzi desenate, am participat la convenţii SF la Lugoj şi la Iaşi.

Sînt multe de povestit, poate cu altă ocazie, în orice caz, în ianuarie 1990, după lovitura de stat, eram suficient de experimentaţi şi de incitaţi ca să fondam o editură şi să tipărim publicaţii SF şi BD.

Mă cheamă într-o seară Viorel la el acasă şi mă întreabă: „Care este revista pe care o aşteaptă toţi cititorii de SF din România?” „Orion!” am exclamat eu (vezi textul meu „Orion – povestea unui mit”) . „Nu, aia e acum jucăria lui Dragoş. Colecţia Povestiri Ştiinţifico-Fantastice, după asta suspină toţi, pentru că s-a întrerupt atît de brusc şi inexplicabil în 1974. Hai s-o edităm”.

Cei care mă ştiu, cunosc entuziasmul meu exagerat, de mult ori vecin cu naivitatea.

„Hai”, i-am răspuns. Era de faţă şi un prieten de la cenaclu, Daniel Cristian Dumitru.

La momentul respectiv nici nu se dăduse Decretul Liberei Inţiative (nr. 54/1990), aşa încît singura cale să edităm ceva, era să înfiinţăm o asociaţie.

Am strîns 21 de semnături, am alergat pe la tribunal şi am înfiinţat Societatea Fanilor „Victor Anestin”, pe structura cenaclului SFVA. Funcţiile de conducere erau împărţite între nişte colegi de cenaclu (care între timp au dispărut din peisaj şi nu mai ştiu nimic despre ei): preşedinte – Mihai Cranta, secretari – Gheorghe Constantin şi Mircea Rancea.

Banii însă – pentru capitalul social al editurii – i-am pus noi, Viorel, Daniel şi cu mine (50.000 de lei împărţiti în mod egal la trei, toate economiile noastre – dacă nu mă înşel, Daniel s-a imprumutat de la socrii lui).

Toţi trei eram “directori” (sic!): Daniel – director executiv, el urmînd să se ocupe de alergătură, de relaţiile cu tipografia şi de difuzare, Viorel era director artistic, asigurînd machetarea revistei, prezentarea grafică, dar tot el decidea şi conţinutul ei, iar eu, bineînţeles, director economic (adică contabilul firmei, pe care o vom înregistra în mai 1990). Sediul firmei fusese stabilit în casa socrilor lui Daniel, practic în camera în care locuia el.

Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1990. S-a tipărit în 50.000 de exemplare (ce naivi şi încrezuţi eram) şi avea formatul, prezentarea grafică şi numărul de pagini al broşurilor din CPSF.

Coperta, în culori, era excelent desenată – în stilul său grafic personal – de Viorel şi pe ea scria (cu majuscule) doar „467” şi “SFVA”.

Pe coperta 2 era prezentată societatea şi editura SFVA, într-o manieră oarecum naivă, privită din perspectiva zilei de astăzi. Urma o coperta interioară, iar pe pagina 2 Viorel Pîrligras îl prezenta pe Francis Carsac, autorul romanului care urma să apară în serial în revista noastră: „Paraziţii leului”. Viorel s-a frămîntat mult pînă să aleagă acest roman de tradus în româneşte (din biblioteca lectoratului francez de la Universitate – unde l-am introdus eu, el nefiind student) şi bănuiesc că, dincolo de faptul că era un roman antrenant, l-a ales şi pentru că Francis Carsac fusese deja tradus în româneşte, chiar dacă în urmă cu 25 de ani.

Grosul revistei îl ocupau deci primele capitole din roman – traduse de o altă prietenă a sa, Anca Obrocea. Pe ultimele pagini şi-a găsit totuşi locul o BD drăguţă, desenată realist de Viorel în 1980, Noaptea erorilor.

Pe coperta 3 cititorii erau îndemnaţi să se aboneze şi, ca să precizeze clar filiaţia şi continuitatea revistei, era publicat următorul text:

„Editura SFVA îşi cere scuze pentru imposibilitatea de a publica sfîrşitul „Cronicii fantastice a şahului” […] de Adrian Rogoz şi Emanuel Reicher, cronică al cărui ultim episod a apărut în numărul trecut (466 din 15 aprilie 1974). Urmarea nu se găseşte în posesia noastră deoarece d-l Adrian Rogoz nu s-a mai aflat în acest ultim timp în ţară.“

În fine, pe ultima copertă se făcea reclamă la o altă publicaţie SFVA (scrisă şi plătită de avocatul Ionescu Sava, „Mărturisirile unui reacţionar”, despre viaţa şi confruntările sale cu regimul comunist). Copertele celei de-a doua publicaţii erau desenate de Marian Mirescu, care folosea un stil grafic torturat (conform conţinutului şi inspirat de unul dintre cei mai îndrăgiţi autori BD francezi ai noştri, Bilal).

Revistuţa noastră a produs senzaţie. Difuzată nu prin celebra Rodipet, ci printr-o reţea de vînzători ambulanţi (primii fiind chiar socrii lui Daniel) publicaţia s-a vîndut foarte bine, grosul fiind difuzat în Craiova şi în judeţul Dolj. Ce timpuri! Banii curgeau valuri-valuri, aşa încît Daniel chiar a fost nevoit să cumpere o casă de bani închisă cu o cheie pe care o purta la gît.

Ne pregăteam de al doilea număr şi deja visam şi la alte publicaţii, cînd am primit pe adresa redacţiei …o citaţie de la Tribunal.

Eram chemaţi în judecată de Ioan Eremia Albescu, directorul revistei Ştiinţă şi Tehnică, pentru că ne însuşisem fără drept numele unei publicaţii editată în urmă cu 16 ani de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist. Eram în anul de graţie 1990, la cinci luni după abolirea regimului comunist din România.

În acea zi ne întorceam – cei trei „muschetari-directori” – din centru, unde „inspectasem” cum merg vînzările. Mergeau bine, aşa că ne cinstiserăm cu nişte covrigi calzi şi mergeam spre „redacţie” – casa părinţilor lui Daniel (şi nu a socrilor săi, cum greşit am menţionat în articolul precedent).

Mîncam covrigi şi visam cu ochii deschişi: „Într-o zi o să cumpărăm sediul Renelului şi o să instalăm deasupra ei o firmă uriaşă, SFVA, făcută din neoane de cîte 4 metri înălțime fiecare, să se vadă de la intrarea în oraş” a spus unul dintre noi – poate chiar eu – cînd treceam pe lîngă cea mai înaltă clădire din oraş la acea vreme. Şi – în naivitatea noastră – chiar credeam acest lucru.

Ajungînd la redacţie, printre cîteva zeci de scrisori de la fani ne aştepta şi citaţia de la tribunal. A fost un şoc pentru noi, care luaserăm de bune minciunile de la televizor, cum că regimul comunist nu mai există şi toate celelalte rahaturi mîncate în direct la Televiziunea Liberă, dar mai ales pentru Viorel, el fiind singurul dintre noi care îl cunoştea pe Ioan Eremia Albescu. Şi cînd un om îţi publică prozele SF şi benzile desenate în almanahul editat de el, de mai multe ori, ţi se pare că el îţi este prieten, nu-i aşa?

Nu, nu-i aşa. Transformaţi peste noapte din activişti zeloşi în capitalişti veroşi, toată şleahta de aparatnici comunişti de rangul III, propulsaţi brusc în primul rînd de către securişti, şi ei dornici de a-şi păstra privilegiile şi de a avea şi bogăţie, nu numai putere, au călcat (la propriu) pe cadavrele fraierilor ieşiţi în stradă (vezi morţii pseudo-revoluţiei şi ai mineriadelor, ai căror ucigaşi au rămas nepedepsiţi pînă astăzi) şi s-au bulucit ca şacalii şi hienele pentru a pune mîna pe cîte o cît mai mare halcă din averea statului.

Nu-mi dau seama cît de rău s-a speriat Ioan Eremia Albescu de intenţia noastră – a unor provinciali naivi şi entuziaşti – de a continua Colecţia Povestirilor Ştiinţifico-Fantastice, de nici măcar nu ne-a întrebat de sănătate înainte, ci ne-a chemat direct în judecată. Mai tîrziu va scoate şi el propria-i revistă, Anticipaţia, care nu va avea nici o legătură cu defuncta colecţie a lui Adrian Rogoz, decît faptul că-i continua numerotarea.

Viorel s-a perpelit o noapte întreagă şi a doua zi ne-a anunţat soluţia: „Domnilor, care este numărul mitic al CPSF pe care sefiştii l-au aşteptat neconsolaţi vreme de 16 ani? Numărul 467. Aşa se va numi revista noastră de acum înainte”.

La prima înfăţişare Daniel s-a prezentat la tribunal cu coperta numărului 2 din revistă, pe care scria – ca pe primul, dar şi pe următoarele, de altfel) „467” şi „SFVA”, demonstrînd astfel că noi nu aveam nici o legătură cu revista editată de Ştiinţă şi Tehnică.

De altfel, Viorel va preciza, pe coperta a treia a numărului 3 din revista 467, pentru a pune capăt confuziei pe care tot noi o creaserăm, dar şi pentru a avea ultimul cuvînt:

”NOTA REDACŢIEI: În urma unor scrisori primite precizăm că revista „467” – Colecţia Romanelor SF – NU are legătură cu colecţia „Anticipaţia” editată de revista „Ştiinţă şi Tehnică”, care se doreşte continuatoarea (sublinierea mea) vechii colecţii a povestirilor SF.

Am ales ca titlu al colecţiei noastre legendarul număr 467 pe care l-am aşteptat cu toţii timp de 16 ani.

Ne cerem scuze pe această cale cititorilor care au înţeles altfel. Cei care s-au înşelat, vor avea plăcuta surpriză să constate că de fapt, nu s-au înşelat”.

De notat că, după noi, o altă editură din Bucureşti, Labirint, a scos şi ea propria-i colecţie de povestiri SF, denumită însă „Clubul SF”. Avînd acelaşi format şi număr de pagini, coperţile ei erau desenate (de la numărul 4) de Victor Wegeman, „unul dintre veteranii colecţiei „povestiri SF” din anii `70”, aşa cum este prezentat el la poşta redacţiei de Constantina Paligora, redactorul responsabil al colecţiei. În fiecare număr al revistei apar cîteva povestiri de acelaşi autor (printre care George Anania & Romulus Bărbulescu, Dănuţ Ungureanu, Marian Truţă, Mircea Liviu Goga, Cătălin Ionescu, Eugen Lenghel). Publicaţia se va opri însă, după 6 numere (dacă nu-mi joacă feste memoria). Ar fi interesant de aflat dacă şi pe ei i-a dat Ioan Eremia Albescu în judecată…

După ce am scăpat de stresul procesului, am continuat cu revista. Primul număr a apărut deci în aprilie 1990, următoarele două în mai şi iunie. În ele continua să fie publicat în serial romanul Paraziţii Leului, ilustrat cu grafică de Viorel Pîrligras. Pe ultimele pagini ale numărului 2 a fost reprodus articolul „Romanul ştiinţific” de Victor Anestin (apărut iniţial în Foaia populară din 01.11.1898) iar în numărul 3 apare şi o „revistă a presei SF” în care sînt prezentate publicaţiile SF apărute în prima jumătate a anului 1990: Orion, Star Trafic (ambele din Craiova), Alfa şi Anticipaţia. Vă mai amintiţi de ele?

În fine, deja din numărul 2 este adresat un apel autorilor de benzi desenate să trimită planşe pentru viitorul magazin de benzi desenate Fergonaut (botezat astfel după numele celebrului personaj – în epocă – inventat de Viorel în paginile almanahului… Știinţă şi Tehnică).

De-abia în toamnă va apărea următorul număr al revistei 467, practic un număr triplu. Cadenţa lunară nu mai putea fi respectată, la Intreprinderea Poligrafică Oltenia veneau din ce în ce mai multe publicaţii de tipărit, ziare, reviste şi cărţi şi se instaurase pe scară largă practica dării de şpagă şi ciubucuri, de la portar, pentru a pătrunde în curtea unităţii, şi pînă la director, pentru a avea un loc mai în faţă pe lista de aşteptare. În acest număr se va publica în întregime a doua jumătate a romanului Paraziţii Leului.

În vremea asta curgeau banii valuri-valuri, ca în filmul Casino al lui Martin Scorsese. Ei proveneau din vînzări, dar mai ales din abonamente. Nu am actele contabile în faţă (le-am păstrat pe toate, ca amintire) dar cred că se strînseseră în 1990 peste 1.000 de abonaţi.

Ieşeam de la serviciu, Viorel şi cu mine, la ora 16.00, veneam la Daniel acasă pe la 17.00 şi pînă seara la 22.00, 23.00 uneori, băgam revistele în plicuri, le lipeam, scriam adresele şi duceam abonamentele la poştă cu geamantanul. Acesta cîntărea o tonă, şi nici nu avea roţi, noroc că oficiul poştal era aproape. De la un institut de proiectări unde lucrau nişte prieteni ai lui Viorel, Consi SA, am cumpărat trei birouri metalice şi două maşini de scris, ca să ne simţim şi noi ca într-o redacţie şi, mai ales, să putem lucra comod. Fiecare birou avea şi cîte patru sertare unde depozitam – sortată – corespondenţa primită de la peste 2.000 de cititori din toată ţara. Viorel şi Daniel se amuzau răspunzînd la fiecare dintre aceste scrisori, în timp ce eu ţineam evidenţa livrărilor de reviste şi a încasărilor la zi şi completam registrul de casă.

Era foarte obositor, dar entuziasmul şi optimismul contagios al lui Viorel, care ne făcea tot timpul să rîdem, spunîndu-ne bancuri sau cancanuri, erau revigorante şi nici nu vedeam cum trece după-amiaza şi chiar seara.

Uite-aşa, în timp ce la Bucureşti noii potentaţi ai zilei distrugeau orice urmă de opoziţie a străzii punînd minerii să planteze panseluţe în Piaţa Universităţii, noi – şi zeci de mii de alte furnicuţe ca noi din toată ţara – construiam capitalismul „din zbor”.

Şi a venit luna decembrie. De comun acord, timp de nouă luni nu încasasem nici un ban din firmă, şi doar Daniel, singurul care avea cheia de la casa cu bani, se ocupa cu plăţile şi încasările efective. Aşa încît le-am propus partenerilor mei (reamintesc că la capitalul social de 50.000 de lei contribuiserăm toţi trei cu părţi egale) să luăm şi noi nişte avansuri din dividende aşa, ca la sfîrşit de an. Ne-am strîns toţi trei într-o seară şi am hotărît să luăm fiecare cîte 15.000 de lei, practic banii cu care intraserăm în afacere în primăvară. Cu această ocazie am insistat să facem şi un inventar al banilor din casa de bani, lucru pe care de altfel eu ar fi trebuit să-l fac măcar o dată pe lună, dar nu-l făcusem niciodată, dintr-o totală încredere în Daniel.

În concluzie, am numărat toţi trei banii din casă şi i-am comparat cu cei din evidenţa contabilă: lipseau 90.000 de lei. Bani cu care – la vremea respectivă – îţi puteai cumpăra o garsonieră.

Dodo Niţă

sursa :  /www.revista-galileo.ro/

1 de 5