Florin Chirculescu „POVESTE DE CRĂCIUN”

M-am văzut prima oară într-un film într-a VI-a. Eram la cinema Gloria, lângă Fabrica IOR, în cartierul Titan. Ei, și când se pornește acțiunea mai tare, odată mă văd în planul secund: dădeam târcoale unui restaurant din Palembang, Java, și mă uitam la mine însumi, cel din sală, ca și cum voiam să-mi transmit un mare secret. Spre sfârșitul proiecției, mi s-a părut că mă văd din nou: curățam pantofii unui negustor chinez, dar n-am fost sigur dacă-s tot eu, căci în prim-plan se luptau două găști.

N-am zis nimic nimănui. A doua zi, m-am dus iarăși la film și m-am văzut într-o secvență suplimentară: eram pe chei, vindeam supă cu tăiței unor pescari. De astă dată, cel din film mi-a dat semn: s-a uitat lung la un magazin, făcându-mi cu ochiul de două-trei ori.
M-am dus toată săptămâna la cinema Gloria. Prietenii mă întrebau: te-ai țăcănit? Eu le spuneam că-mi place un personaj feminin de umplutură, o japoneză, pescuitoare de perle; dumnezeule, ce chip, ce picioare, ce gură! Nu mai știam de ce merg la film: ca să mă văd? ca s-o văd? Atunci am furat prima oară vișinată din barul alor mei, degustam licoarea groasă, rubinie, și mă gândeam la japoneză: aerul pe care-l expira ea ar fi putut fi inspirat de sosia mea.

Peste șase luni, la alt film, m-am văzut iar: eram la NY, vindeam supă de tăiței unor hippioți. Japoneza apărea și ea de câteva ori, vorbea cu copia mea; spre final, mi-au zâmbit și s-au uitat la un magazin numit The Remains of the Day, ca magazinul din primul film. N-aveau legătură cu acțiunea, doar bântuiau cadrele, erau figuranți.

Am văzut filmul de multe ori, mă durea în cot de aventură, de personaje, de tot; nu mă interesa decât să-i văd pe puștiul care eram eu și pe japoneză, deși mă lua de fiecare dată cu un fel de durere, căci o plăceam nespus pe pescuitoarea de perle, dar ea era femeie în toată firea, deci ce șanse aveam?

Pe urmă m-am dus la un film de război. La Pearl Harbor se bombarda, se trăgea, clădirile săreau în aer; eram și acolo, fugeam alături de sute de figuranți, mă târa japoneza de braț. De astă dată, am apărut des în acțiune: am ajutat la stingerea focului din spital, am dus prăjituri de casă unor răniți, i-am luat apărarea japonezei pe care niște bețivi voiau s-o linșeze, ba chiar am ascuns-o în grădina din spatele casei – de-acum, eram personaje secundare. La sfârșit, când americanii o săltau pe japoneză ca s-o interneze în lagărele din California, ea mi-a întrebat copia: „O să mă cauți, da?”, drept care copia mea a întrebat-o, „Dar tu mă vei căuta?”, iar eu am înțeles că, de fapt, îmi transmiteau un mesaj.

De-atunci nu m-am mai dus la cinema și nici la TV nu m-am mai uitat. Doar când și când, fiindcă nu rezistam ispitei, mergeam la cinematecă ca să văd unul dintre cele trei filme. Au trecut anii. Joburi, călătorii, m-am îndrăgostit de multe femei, dar nu m-am căsătorit, am preferat să uit tot, știți cum e.
Nimic nu e simplu, însă, căci, la un moment dat, mi-am amintit de cele trei filme. Am intrat pe torente, le procesaseră unii marfă. Am turnat vișinată, am aprins pipa, m-am trântit pe sofa. Primul film se vedea mai mult ca perfect, ceea ce era foarte rău, căci vedeam puful de pe chipul actorilor, ba chiar și porii pe care ăia de la machiaj se chinuiseră în van să-i acopere.
Palembang, Java. Încă făceam parte din figurație, dar nu mai eram puștiul de odinioară, nu eram nici măcar eu cel de-acum: eram rebegit, cocoșat, cu ochi lăcrimoși. În schimb, pescuitoarea de perle era la fel de frumoasă, avea același glas discret, mai degrabă șoptit. M-au privit amândoi suspicios, iar în al doilea film, când ea îmi ajuta copia să vândă supă cu tăiței lângă magazinul The Remnants of the Day, din NY, mi s-a părut că se uită la mine plini de dezamăgire.
Să mă uit și la cel de-al treilea film? Greșisem ceva, nu știam ce, dar mi-era groază de consecințe, mai bine dădeam totul deoparte. În fond, petreceam Crăciunul de unul singur, comme dʼhabitude, și aveam să chem o escortă, o japoneză, bineînțeles. Trag din pipă. Pe stradă trec niște imbecili de colindători, cară după ei difuzoare, nu mai sunt în stare să cânte omenește. Mda, hai să las lucrurile așa cum sunt.

Ba nu, mai bine mă uit la Pearl Harbor! Bombe, incendii, iar la sfârșit, faza în care bătrânul o ascunde pe japoneză în grădina fiului său, un vajnic colonel de aviație. La despărțire, ea îl întreabă: „De ce nu m-ai că

Iar eu, văzând ledul roșu aprins deasupra televizorului, semn că și la mine se uita cineva: „Măcar tu să te duci,” zic, „du-te tu, du-te tu! ”

Florin Chirculescu